Într-un sistem bolșevizant, elementele sale
sunt congruente, iar că sistemul implementat după 1990 este unul comunist „cu
faţă umană” este axiomatic. „Despotul luminat” a instalat imediat fiecare
element al sistemului, după modelul sovietic, pregătind astfel ţara de
gubernizarea pe care a şi înfăptuit-o vremelnic, în 1991. Viziunea sa nu merită
descrierea, nici interpretarea, aşadar la sfârşitul articolului îl veţi găsi pe
ilici cuvântând subalternilor, printre ei liberali de frunte, mai târziu.
Aceasta viziune („trebuie să ştim şi NOI cine sunt aceste partide şi ce vor”)
vorbeşte limpede şi arată că timp de 15 ani, sistemul roşu, drapat cu
abilitate, a produs organisme statale pervertite şi coruptibile la comanda
politica şi nu doar. Două segmente ale statului de drept au fost în prim-planul
atenţiei iliesciene: serviciile secrete şi Justiţia. Ele reprezentau, alături
de Ministerul de Interne, pilonul represiunii, deci ele au fost primele care au
fost preluate şi aduse sub ascultare. Că e aşa, o arată şi inacţiunea
Parchetului în fata tâlhăriei politice generalizate, dar şi hotărârile
instanţelor sau acţiunile poliţiei sub atacurile mafiilor de tot felul, din
1990 şi până târziu, spre 2010. În sprijinul vectorilor represiunii, propaganda
bolşevică recomanda stăpânirea şi celui de-al doilea pilon – presa, în special cea
audio-vizuală, iar la acest capitol circul a fost total, terminându-se cu
stăpânirea „legală” a instituţiilor media publice şi apoi, cu un intermediar şi
apoi închis SOTI, s-a trecut la înfiinţarea televiziunilor private, dar în
proprietatea sau sub controlul clienţilor politici iliescieni. Dar despre presă...
în alt episod.
În puţine cuvinte, serviciile secrete
româneşti sunt organizate după modelul sovietic al NKVD: Direcţia de Informaţii
Externe (DIE) a Securităţii s-a „schimbat” în Serviciul de Informaţii Externe
(SIE), Direcţiile a I-a, a II-a şi a III-a – în SRI, a V-a în SPP, iar
celelalte direcţii componente ale Securităţii şi-au schimbat iniţialele
corespunzător; iniţialele, nu şi năravurile... Ne amintim scandalul de la
Berevoieşti, dar şi altele în care a fost implicat SRI, serviciu secret ce se
manifesta nu doar complet diferit de cele similare europene, dar şi foarte
asemănător fostelor poliţii politice din URSS şi din alte ţări foste comuniste.
Singura deosebire era că, vizibil, nu avea acţiuni
îndreptate împotriva partidelor politice, iar asta i-a dat o aură de serviciu
modern, reformat şi performant. Îndată ce introducem în ecuaţia SRI-ului
constituirea partidelor politice, începem să înţelegem şi de ce serviciul nu a
întreprins şi acţiuni în sens politic. Să vedem de ce...
În 1990, Corneliu Coposu, Radu Câmpeanu şi
Sergiu Cunescu s-au dus împreună la „cârpa kaghebistă” să ia aprobare pentru a
înfiinţa partidele de „opoziţie”, aşa-zisele „partide istorice”. Cu „sula-n
coaste”, dar impunându-şi condiţiile, ilici a aprobat(!) constituirea
principalelor partide. Ele au fost rapid „contaminate” cu agenţi KGB (printre
alţii, Asandi la PNŢ, fost consilier al senatorului ţărănist Gabrielescu)
sau/şi ofiţeri de Securitate (tot printre alţii, colonelul Puiu, vicepreşedinte
PNŢ). „România Mare”, cu tot ce reprezintă ea mai bolnăvicios, tot cu acceptul
lui ilici s-a înfiinţat, dar şi cu „binecuvântarea” lui Petre Roman, aşa cum o
mărturiseşte „diazepamul naţional” în primul număr al fiţuicii grobiene. UDMR,
şi el a copiat un model pre-existent, cel al stalinistei organizaţii MADOSZ, de
la ea preluând nu doar „marota” „iredentistă”, ci şi sigla, ce-i drept,
stilizată minimal. Celelalte partide au urmat modelul trasat de la „centru”,
ele fiind în fapt apendice utile ale Partidului. Fireşte că în asemenea
condiţii partinice, SRI nici nu avea voie de la „centru” pentru a se implica şi
nici motive nu avea, atât timp cât conducerile obediente ale „sateliţilor” îşi
jucau rolul hărăzit de către „păpuşarul” din umbră.
Cu totul altfel au stat lucrurile îndată ce a
luat naştere Mişcarea Populară şi apoi, Partidul Mişcarea Populară. De la
început contaminate după modelul binecunoscut, cele două entităţi au suferit
exact acele transformări pe care le-au dorit creatorii funestului „model”.
Mişcarea Populară a fost fondată de nişte arătări cu un trecut mai mult sau mai
puţin încărcat, unii afemeiaţi şi cu un trecut subteran ce nu trebuia să iasă
la iveală sau cu părinţi ce „coabitau” cu trepăduşii roşii, alţii cu alte
„datorii” de plătit „stăpânilor” care le-au dat atât de doritele funcţii
profesionale, fără de care IQ-ul le-ar fi tins spre genunchiul broaştei.
Dacă la apariţia fundaţiei Mişcarea Populară
au fost suficienţi câţiva care să o compromită, printre ei o corvetă cu „performanţe”
filmate pe Youtube şi câţiva neica-nimeni şi „stâlpi” ai respectivei fundaţii,
nu la fel s-au petrecut lucrurile ulterior, când în Partid a venit Elena Udrea.
Până atunci, PMP era o entitate partinică ţinută sub control, compromisă câte
puţin, atât cât să nu treacă mult peste pragul electoral pe care UDMR îl
depăşeşte de 25 de ani, deşi nu e votat de secui decât parţial. Nici până aici,
SRI nu avea de ce să-şi facă simţită intruziunea în viaţa partidelor. Îndată ce
şefia PMP a fost luată de Elena Udrea, brusc a început şi „curăţenia” sau
punerea la locul său a fiecărui simbriaş cu misiune precisă de la psd. De aici
s-au petrecut două fenomene consecutive: întâi, cei care îşi îndepliniseră
misiunea de compromitere a singurului partid cu adevărat serios ce nu făcea
parte din „fsn” şi-au luat tălpăşiţa vociferând... nici ei nu înţeleg ce, azi
„ajutând-o” pe Macovei să fie cât mai penibilă cu putinţă. Al doilea fenomen a
fost aproape incredibil: SRI, prin şeful său interimar s-a implicat făţiş în luptă
politică furnizând „dovezi” (ca în vremurile „bune”) pentru DNA şi împotriva
Elenei Udrea.
Şi uite-aşa, de la securisticul (prin şefii
săi, de la Asztalos-Măgureanu încoace) SRI, trecem încet la vectorii
„justiţiei” staliniste, pe stil nou, Parchetul, (în) General şi DNA, în
special, dar şi instanţele de judecată merită a fi amintite, prin ineditul
unora dintre ele. Eforturile Preşedintelui Băsescu de a elibera Justiţia din
chingile politicii au dat rezultate, dar nu atât de spectaculoase cum au fost şi
cum sunt şi azi prezentate ele. Putem spune că marea realizare a mandatelor lui
Băsescu a fost DEMARAREA procesului de eliberare a „doamnei” legate la ochi,
dar procesul în sine e departe de a se fi încheiat. Mai mult decât atât, chiar
în dezacord cu Preşedintele Băsescu, drumul pe care a apucat Justiţia nu e
deloc ireversibil, ba, din câte se vede, din contră. Sistemul de mimare a
justiţiei nu e deloc complicat: un procuror instrumentează un dosar, dar el, în
funcţie de „sugestiile” primite, poate să-şi argumenteze acuzele ireproşabil
sau, din contră, să „omită” câte ceva esenţial. Astfel, cel acuzat beneficiază
de nişte acuzaţii şubrede, pe care avocaţii săi le demontează fără efort, ca în
cazul achitării baronului Oprisan şi nu doar al lui. Un alt palier pe care
puterea politică roşie acţionează simulând independenţa justiţiei este instanţa.
Condamnările simbolice pronunţate de instanţe au dus la o rapidă uitare a soţilor-judecători
Costiniu, unul în puşcărie, altul rămas în funcţie, dar şi a implicării nete şi
fără echivoc a Monei Temniceru în politică, deşi era judecătoare, mai apoi
promovată la CCR. Cazurile de judecători corupţi s-au împărţit în două: câteva
judecate şi condamnate, cele mai multe - nici amintite. Judecătorii de azi sunt
aceiaşi de ieri sau de alaltăieri, sunt aceiaşi care pronunţau sentinţe ce
sfidau bazele dreptului roman („audiat ad altera pars”, de exemplu), doar că în
ultimii ani nu şi-au mai permis „luxul” abuzurilor din perioada iliesciană, bomboneliană
sau moliceană.
Şi, ușor-ușor ajungem la zilele noastre, când
serviciile secrete îşi dau mâna pe sub masă cu un DNA care nu mai e cel din
epoca Băsescu, ci un DNA care a înţeles cine deţine puterea totală în stat: usl
sau noul partid comunist-liberal („social-liberalismul” - nu întâmplător
uniunea şi-a spus aşa - este cea mai apropiată doctrină de social-democrație,
liberalismul social fiind considerat cea mai de dreapta dintre doctrinele de
stânga, plasându-se între curentul socialist pe de o parte și liberalismul
clasic sau curentele neoliberale, pe de altă parte). Aşa a rezultat o mixtură
„juridică” şi „secretă”, amestecate politic şi servite mediatic unei populaţii
negânditoare. Prima victimă? Elena Udrea, fireşte! Se „încălzeşte” pe margine
Traian Băsescu, apoi vor urma şi alţii, fără să-i mai punem la socoteală pe cei
„vinovaţi” că sunt rude sau prieteni cu aceştia. Va mai urma...
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu